All for Kilimanjaro, dincolo de planurile ambiţioase de a urca pe munte, este despre a ajunge să domoleşti chiar şi cele mai înalte vârfuri. Acele vârfuri care îţi apar zilnic în viaţă şi care te provoacă să vrei mai mult şi să fii mai bun. Din ce în ce mai bun.
De ce Kilimanjaro?
Este, simultan, cel mai înalt vulcan şi cel mai înalt munte din Africa, făcând parte din circuitele Seven Volcanoes şi Seven Summits.
Kilimanjaro are mai multe rute care te duc în vârful vulcanului. Important este să alegi ruta corect în funcţie de nivelul tău de pregătire, dar şi în funcţie de frumuseţea acesteia.
Am aterizat în Tanzania, prin intermediul Aeroportului Internaţional Kilimanjaro (JRO), unde am fost aşteptaţi de personalul agenţiei noastre. Am urcat în autocare şi am fost transportaţi la hotel în oraşul Arusha. Cum am circulat noaptea nu am putut vedea foarte multe, în schimb dimineaţa am rămas şocaţi de discrepanţa uriaşă dintre complexul hotelului şi exteriorul acestuia.
Hotelul părea o oază în deşert! Aveai tot ce îţi doreai... palmieri, piscină, restaurante etc. Iar când ieşeai pe porţile hotelului vedeai realitatea! Case fără uşi şi geamuri, şosele fără asfalt, copii fără haine şi încălţăminte, femei care cărau coşuri imense pe cap etc. Nu există locuri de muncă, iar oamenii stau pe străzi şi trăiesc cu greu de pe o zi pe alta.
Din discuţiile avute cu localnicii, în zona ai două posibilităţi, să lucrezi pe plantaţie (banane, cafea etc.) sau să urci pe munte ca porter/ghid. Ca porter trebuie să cari în spate şi pe cap peste 20kg şi eşti plătit cu 40$/lună!
Noi am ales ruta Machame, considerată cea mai frumoasă cale de acces pe Kilimanjaro. Cazarea a fost în corturi puse la dispoziţie de către agenţia noastră. Am avut porteri care au cărat majoritatea bagajelor şi mâncarea, un bucătar şi un ghid local.
În prima zi, am plecat din Arusha către Poarta Machame 1640m de unde am început urcarea către tabăra Machame 2850m.
Tot traseul a fost prin jungla Africană, am mers timp de 5-6h fără să vedem cerul, efectiv eram acoperiţi de copaci foarte înalţi şi auzeam toate animalele din junglă.
În a doua zi am plecat din tabăra Machame şi am urcat către tabăra Shira care este situată la 3810m altitudine. Mai exact am ieşit din junglă şi am intrat într-o zonă alpină joasă, iar peisajul devenea complet diferit.
În cea de-a treia zi am plecat din Shira Camp către Barranco Camp 3976m. Pe zi ce trece traseele deveneau din ce în ce mai grele şi păreau din ce în ce mai lungi. Altitudinea îşi făcea simţită prezenţa! Această bucată a durat undeva la 8-9h pe o distanţă de doar 10km. Pare puţin, dar trecerea de la low alpine zone la high alpine zone este destul de dificilă până reuşeşti să te aclimatizezi corespunzător.
Vegetaţia dispăruse complet, eram înconjuraţi doar de rocă vulcanică şi respirăm greu, dar eram motivaţi! În faţa noastră se vedea vârful şi eram din ce în ce mai aproape de el!
În ziua a patra am plecat din Barranco Camp către Lavă Tower Câmp 4600m. Această zi a fost introdusă în plan pentru aclimatizare. Am acumulat undeva la 700m diferenţa de nivel şi ne apropiam de 5000m. Acolo am stat aproximativ 1h şi am mâncat, iar după ne simţeam toţi foarte obosiţi, au apărut şi durerile de cap, dar aceste aspecte sunt fireşti. Chiar şi porterii africani suferă de altitude sickness... aşa că ne-am liniştit! Spre seară am revenit în Barranco Camp.
În ziua a cincea am plecat din Barranco Camp către Karanga Valley Camp 3995m. Ne simţeam din ce în ce mai obosiţi, pofta de mâncare dispăruse, iar somnul era din ce în ce mai dificil. Trebuia să consumăm foarte mulţi litrii de apă pe zi pentru a ne ajuta în răul de altitudine, dar apa avea un gust oribil. Ca un secret noi o combinam cu tablete izotonice de la Isostar.
În a şasea zi am plecat din Karanga Valley Camp către Barafu 4673m. Ne apropiam de final, ştiam asta şi ne motiva! Parcă nu mai simţeam oboseala, devenisem nişte roboţi cu un singur scop în minte... Vârful! Îl vedeam, era aproape... părea aproape!
Barafu era ultima tabără către vârf, aici am ajuns în jurul prânzului, am luat masa şi am dormit câteva ore. Trebuia să avem energia necesară pentru punctul culminant al acestei expediţii "Climbing to Uhuru Peak!"
Este o regulă, se pleacă seara în jur de ora 23:00 pentru a ajunge în vârf când răsare soarele. Traseul durează undeva la 6h.
Era frig, am trecut de la 2-3 straturi la toate straturile pe care le aveam la noi! Am rugat porterii să ne încălzească apa să o punem în termos... apa din camelbak îngheţa în 10min.
Am mers toată seara la frontală unul în spatele celuilalt cu paşi mici dar siguri. Ne opream destul de des să ne odihnim, altitudinea ne încetinea... simţeam că ne mişcăm în reluare, iar dacă ne aplecam brusc ameţeam şi ni-se făcea rău.
Simţeam că nu mai ajungem în vârf, după ore bune de mers în faţa noastră am văzut un panou! Bucurie mare în grup, până când ghidul ne-a liniştit spunând că nu este Uhuru Peak, este abia Stella Point 5756m. Cu toate astea bucuria era mare pentru că realizam că nu mai este mult... Greşit!
Pentru mine drumul dintre Stella Point şi Uhuru Peak a fost cel mai lung chiar dacă avea mai puţin de 1km. Eram epuizat!
Cu toate astea am reuşit, am avut lângă mine singura femeie porter din Africa! Mi-a cântat tot drumul chiar dacă şi ea era epuizată. Cum să nu reuşeşti cu aşa om lângă tine!
Finalul a fost o petrecere în toată regula! Toată lumea cântă şi plângea în acelaşi timp!
Cântam împreună cu ghizii şi cu porterii - Jambo song.
"Jambo, Jambo bwana, Habari gani, Mzuri sana.
Wageni, Wakaribishwa, Kenya yetu Hakuna Matata."
Care au fost elementele cheie ce au dus la reuşita ascensiunii?
Am citit mult despre Kilimanjaro, am vizionat documentare şi, nu în utimul rând, am ascultat poveştile prietenilor mei care au ajuns acolo. Ideea comună fiind simplă, Kilimanjaro pare uşor, dar nu este pentru oricine! M-am gândit foarte bine şi ţinând cont de faptul că merg foarte des pe munte, sunt alergător montan şi am ceva experienţă, nu va fi uşor, dar nici imposibil pentru mine. Şi totuşi… a fost greu. Dar frumos. Foarte frumos.
Fără echipa de porteri, ghizi şi bucătari nu cred că am fi reuşit să atingem vârful. Totuşi, un sprijin extrem de mare a venit din partea colegilor. Pe munte am devenit o familie, iar fiecare dintre noi aveam grijă de celălalt. Întrebări de genul: „Hei neaţa, cum te simţi?””, „Ai dormit bine,?” erau deja în repertoriul nostru zilnic, iar faptul ca simţeai interes din partea lor îţi dădea multă încredere şi siguranţă în tine. Cele mai grele momente au fost în noaptea ascensiunii. Şi aici, echipa a avut un rol esenţial. Ne încurajam reciproc, îmbrăţişarea colegilor şi vorbele lor mi-au reîncărcat bateriile. În vârf, abia reuşeam să ne mai ţinem pe picioare. Am făcut poze, am plâns, ne-am îmbrăţişat şi ne-am dat seama că unul fără celălat nu am fi reuşit!
Dacă îmi doresc să revin?
Da, cu siguranţă DA! Mi-aş dori să urc pe un alt traseu, şi, de preferat, aş încerca să îl fac în 6 zile. Mi-ar plăcea să stau mai mult alături de acei porteri şi să încerc să îi ajut cu orice pot eu şi să le ascult poveştile de viaţă !
După această experienţă am venit cu o mare poftă de viaţă şi de a încerca lucruri noi. Am mai multă încredere în mine şi chiar simt că pot face orice. Pot să ating orice obiectiv, oricât de înalt ar fi „vârful” lui” !!!
P.S. Mulţumesc UPC Romania pentru această oportunitate!